Verity. O carte de la care probabil am avut așteptări mult, mult prea mari având în vedere nenumăratele laude la adresa ei. Despre Collen Hoover știam că este o scriitoare foarte bună și are un stil de exprimare lejer, relaxant și care nu este grăbit. Într-adevăr, așa a fost. Am citit cartea într-o singură zi și a fost o lectură mai mult decât plăcută. Modul în care așterne gândurile pe foaie, construcția personajelor astfel încât să pară niște persoane reale, comportamentul, dialogurile, totul a fost natural și frumos prezentat.
Am început să citesc romanul, pregătită pentru un final total neașteptat care să mă dea pe spate și să mă facă să mă gândesc non-stop la el. Din păcate nu a fost în totalitate așa, însă nu pot să neg nici creativitatea autoarei și să nu fiu, totuși, uimită de ideea prezentată. Finalul pot să spun că a fost unul OK, bun, interesant, dar nicidecum Uau.
Acțiunea are în centrul acesteia o scriitoare cu datorii, introvertită, care primește o ofertă de a-i finaliza scriitoarei de succes Verity ultimele trei volume dintr-o serie rămasă neterminată după ce aceasta a avut un accident și a rămas paralizată. Soțul lui Verity o invită pe protagonistă în casa lor și îi pune la dispoziție biroul și manuscrisele acesteia pentru a se documenta despre cărțile lui Verity, despre modul ei de scriere, personaje, acțiune. Pe scurt, să intre în mintea acesteia.
Verity este imobilizată la pat, nu poate să vorbească, să meargă, să mănânce, este total dependentă de soțul ei și de asistentele care o îngrijesc. Pe parcursul celor două săptămâni în care Lowen stă în casa celor doi, începe să aibă tot felul de suspiciuni, bănuieli sau chiar vedenii în care Verity ar putea să meargă. Încearcă să îl convingă și pe Jeremy de acest lucru, însă el nu o ia deloc în serios la început.
Mi-au plăcut mult detaliile vieților personale ale personajelor și diferența dintre ceea ce povestea Lowen și manuscrisul lui Verity. Am reușit să simt pe deplin stilurile de scriere diferite; am recunoscut-o atât pe Lowen cât și pe Verity în rândurile romanului. Collen Hoover se pricepe de minune să construiască personaje reale, umane, să le ofere o voce și un stil aparte.
Finalul romanului mi s-a părut interesant, însă modalitatea de prezentare al acestuia începuse la un moment dat să mă plictisească. Mărturisirea și scrisoarea interminabilă m-au făcut să nu mai am răbdare și să vreau să închei, abandonând ultimele patru pagini, însă ultimul capitol a salvat, cumva, totul. Îmi pare rău că autoarea a insistat prea mult pe bănuieli și mai puțin pe fapte reale, mi-aș fi dorit să existe mai multe lucruri concrete. La finalul romanului, nu rămâi cu nimic altceva decât cu o grămadă de întrebări și chiar ajungi să te întrebi de ce l-ai mai citit. Este un final original, însă nicidecum un final care să te marcheze sau să te dea pe spate la modul serios.
Cu riscul de a mă repeta, țin neapărat să menționez faptul că modul de exprimare al autoarei este unul foarte relaxant, are acea putere de a te ține cu nasul în carte și să nu te lași până nu ajungi la final. Consider că acest lucru este un mare plus.
Din punctul meu de vedere, romanul nu este de cinci stele, însă nici de patru, așadar din partea mea are 4,5/5. Recomand. ⭐️⭐️⭐️⭐⭐
댓글